dolce far niente analitic

Sa fie oare analiza? De tanar am invatat valoarea de a privi si prin ochii celuilalt, de a vedea din puncte de vedere distincte, de a pune sub semnul intrebarii. Daca ar fi sa dau un nume acestui obicei i-as spune cvasi-(auto)critica-relativ-constructiva. :-)

Problema modului asta de analiza, spre deosebire de cel matematic, este inexistenta procesului prin care ajungi la concluzii. Daca acolo am intalnit teoreme cu final determinist, aici exista doar un dulce haos cauzat de prezenta solitara a enunturilor. Astfel, in ciuda faptului ca ma trag dintr-un popor de pragmatici, ma descopar deseori orbitand la nesfarsit in cercuri, care dintre care mai concentrice, cautand fara orizont ceva ce am scapat la iteratia anterioara.

In adolescenta obisnuiam sa-mi fac o lista cu lucrurile pe care le mai am de facut pentru a ajunge in stadiul de a nu avea nimic de facut. Eram relativ eficient, iar in momentul in care stiam ca nimic, nici o dorinta nu ma mai solicita, aveam un sentiment de dolce far niente, o senzatie inegalabila.

Azi sunt impacat cu faptul ca lista asta nu mai are finalitate; sunt prea multe lucruri pe care doresc sa le fac, prea multe de ascultat, prea multe de zis, prea multe pe care vreau sa le invat pentru ca le descopar valoarea acum. Senzatia insa nu am uitat-o.

In momentele in care paharul analizelor se goleste, cand cercul se inchide finalmente fara ca eu sa sesizez, aceeasi senzatie speciala ma trezeste si imi semnalizeaza ca am ajuns. Si atunci ma simt liber, apoi nedumerit si in final fericit.

Melodia asta este pentru tine.