persuasiune

Copil fiind, am fost initiat in mitul legendei, al vizionarului. Oamenii gasesc fascinata ideea de a avea in preajma un lider, un spirit calauzitor; nu neapart ca il plac pe el, cat gasesc seducatoare senzatia de uimire pe care o simt cand respectivul emana vreo viziune ce pare sa aiba noima. Ne place sa uimim si sa fim uimiti spunea Cioran si eu cred ca este adevarat.

Toate bune si frumoase pana cand realizez ca incet, incet viata ne-a inconjurat de un ecosistem de profeti; in discutiile de zi cu zi, in scoli sau la o bere, cu totii avem ceva de emanat, cu totii avem pe cineva de convins.



Cu cat ascult mai mult, cu atat am impresia ca diferenta dintre cei care au cunoscut succesul si cei care sunt la inceput este ca primii mint cu dezinvoltura in momentul in care sunt intrebati daca intrevad viitorul. Baiatu' normal ar pastra o rezerva, insa vizionarul se arunca inainte constient de faptul ca vinde nu informatia utila ci placuta senzatie de uimire unui auditoriu aflat in expectativa.

Continua asculatare a profetilor are doua efecte. Primul, mai domol, este alienarea, pierderea dorintei de a actiona pentru ca un guru nu ti-a binecuvantat ideea. Al doilea este insa mai grav; e vorba de indoctrinare, deja traditionala "clisma cerebrala", cand tu insuti te transformi intr-un guru si incepi sa imparti in stanga si-n dreapta sfaturi, viziuni si energizante verbale.

Cei care se vor sau se cred "profesori" ar trebui sa-si inteleaga conditia de prezentatori. Ei pun pe taraba, prezinta marfa in cel mai apetisant mod cu putinta, dar "elevii" sunt cei care aleg ce anume cumpara. Astfel atunci cand nu te poti abtine sa "vinzi" este simplu: trage o gura de aer in piept si taci; fii circumspect atunci cand dai un sfat, pentru ca trebuie sa-ti asumi o responsabilitate si in fapt multi nu o fac.

Cand nu sunt 100% implicat intr-o situatie, lipsa unor calitati precum rabdarea si disponibilitatea de analiza, lipsa unor sentimente si a unor emotii intense, a intelegerii ca oamenii sunt diferiti si au diferite perceptii despre ce este moral si ce nu, pot transforma experienta mea proprie intr-un balast irelevant pentru luarea unei decizii. Cu totii trebuie sa ne purtam propriile lupte si daca cedam mitului demiurgului este pentru ca asa am fost invatati, ca va veni cineva care va remarca profunda noastra onestitate si valoare si ne va arata cum sa facem ceea ce dorim sa facem.

Va intrebati vreodata cum s-au format "meta-caracteristicile" diverselor structuri sociale? Spre exemplu traditionala parere ca romanul este porc si necivilizat? Ei iata, eu cred ca nu are legatura cu civilizatia; daca am alege sa gandim noi pentru noi am ajunge sa vedem bunul simt ca pe ceva firesc. In realitate insa ne multumim sa aplicam niste idei inhalate, preluate de la altii, poate parinti, poate prieteni influenti (despre utilitatea tupeului, despre ce inseamna sa fii un barbat adevarat, despre noi romanii in general, etc.)

Daca admit ca exista o lege a compensatiei, admit ca trebuie sa renunt, sa sacrific pentru a dobandi. Daca pot sa rezist tentatiei de a sfatui in viteza un prieten sau vanitatii pe care o simt atunci cand impresionez o femeie cu nu stiu ce sfat sau idee "geniala" gratie "milenarei" mele experiente de viata, atunci inseamna ca am castigat ceva.

Am castigat placerea de a gravita intr-o lume de pareri proaspete, de a purta conversatii nealterate de orgoliul celui mai destept, de a vedea lumea asa cum vrea ea sa fie si nu cum vreau eu.